Nemira

Unde: Muntii Nemira

Cand: 26.04.2011

Cine: Zamostica, Vlad, Cipri, Balan si eu

Mare tura, mare angajament. Daca pentru studentei era vacanta era pacat sa nu-ncropim o miscare. Asta asa, ca sa resuscitam putin ficatii dupa atata miel si alcool. Ca asa-i romanu', face pe figurantu' 40 de zile ( sau cat o tine postu'), s-apai cand pune botu' la mancare si bautura, baga-n el ca Iuda. Si dup-aia suna la 112 sa cheme salvarea ca a facut indigestie. No coment.
Si deci, pe Balan l-am corupt in ultima clipa. Omu iar s-a trezit la 4 dimineata ca sa ajunga in Sfantu la "prima ora". Vlad berbecu' n-a facut acelasi lucru. Ne bazam pe el, trebuia sa scoata o harta la imprimanta si sa vina in tura cu Aghizoaiei, menita sa ne transporte la locul faptei. Numai ca, ce-a facut si ce nu, nu s-a trezit. Am sunat de-am inrosit linia, Vlad s-a incapatanat sa raspunda la telefon. La cati sfinti am asmutit pe el ma mir ca n-a facut infarct in somn, sau n-a murit de vreo extra erectie.
 In fine, Cipri s-a sacrificat, s-a dus in centru sa aduca masina, dupa care m-a luat pe mine, pe Zamostica si pe Balan de la gara. Dupa ce am pus si benzina, am platit si rovigneta si dadeam sa iesim din oras, ghici cine suna? Berbecul nostru s-a trezit din somnul cel de moarte, si vrea si-n tura. In fine, scuzele sunt acceptate, ne intoarcem dupa el, ne imbarcam in Aghizoaiei si da-i la drum. Toata lumea serveste cate-o bere, in afara soferului desigur, cantam la chitara, show de zile mari si iata ca ajungem in Bretcu, localitatea de start a turei noastre. Ne dam jos, ne facem bagajele, plecam si dupa vreun km.....n-avem harta. Pe cine iubeste lumea cel mai mult? Desigur, pe mine. Asa ca, da-i si alearga inapoi.
  Prima poza a zilei

Cam asa se-ncepe o tura

Trei crai ochelaristi

Din categoria " Postoaca, ne miscam si noi mai cu talent"

Poza de grup

Urcarea am facut-o pe valea paraului Bretcu. Marcajele in muntii Nemira sunt de la proaste la foarte proaste.  Cea mai buna orientare se face cu busola si cu harta (hartile de pe net sunt foarte slabe). In fine, ideea de baza a fost sa ajungem pe creasta principala, care strabate masivul de la nord la sud.

Si daca tot am avut vreme faina, am dat jos bocancii si am mers in picioarele goale. Pana la sfarsitul zilei s-au adunat ceva kilometri in cei mai originali papuci din toate vremurile. Cel mai adevarat masaj il primesti de la coaja fructului de fag, care, cu tepisorii aia,  te face sa pronunti literele alfabetului la toate inaltimile posibile. Pe lista preferintelor urmeaza pietrele ascutite camuflate printre frunze si crengile. Evident, pietrele sunt cu partea ascutita indreptata in sus, lasate asa special de Mama Natura, ca sa le simti ca-s acolo.

Papuci originali de la mama lor (a mea), 100% din piele naturala.

Card indian

 In jurul pranzului a venit si vremea mesei pe care am savurat-o din plin intr-un Soare primavaratic.

Tabara fomistilor

 Si daca tot am mancat, am pornit din nou la drum cu bateriile pline. Urcusul urca lin dar continuu astfel incat incet incet incepem sa castigam perspectiva asupra terenului inconjurator. Aaaaa, un aspect interesant a fost ca azi n-am carat rucsac. (cel putin in prima faza). Daca in fiecare tura eu car rucsacul, azi am zis ca il fac cadou lu' Cipri. Asa ca am zburdat liber ca pasarea....s-a mai si nimerit perfect cu picioarele goale.

  Pe principiu "pai ce naiba, putin antrenament nu-ti strica nici tie"   

 Creasta Nemirei e luuuunga, fara suisuri si coborasuri prea mari dar cu distante grozave de mers. Rand pe rand am trecut de varful Mailat, Ghepar iara Sandru tot departe era.

Castigand inaltime, acolo-n spate Sandru

Scrasnind putin din dinti

Bucuria cu rucsacul n-a tinut o vesnicie. Dupa ceva vreme de creasta, tot in carca mi-a ajuns, amplificand masajul talpilor batucite.

Datorita unor probleme tehnice, intr-un anume punct Marius si Cipri au hotarat sa faca cale intoarsa. Vlad a hotarat sa urce cu noi pe varf. Ambitia (admirabila dealtfel) l-a mancat tare undeva sa continue, fapt ce l-a costat nitel mai tarziu. Asa ca, am facut o poza de grup la repezeala, apoi noi am continuat drumul; nu inainte de a ma incalta caci de aici incolo oricum aparea si zapada.

Poza "de varf"

In misiune

 Nu dupa prea multa vreme, ajungand pe versant cu expozitie nordica zapada mare a inceput sa ne dea de furca. Asa ca am pus parazapezile si am continuat balaureala.

Vlad

Balan la batut urme

 Am avut noroc de oaresce urme mai vechi (dublate intre timp de unele de urs), bune pe post de ghidaj.  La vreo ora de varf, bajbaind in intunecoasa liniste a padurii de conifere......zbrrr. Am incremenit, si eu si Balan. Un cocos de munte grasan si-a luat zborul dintre crengile stufoase ale molidului. A fost atat de instananee treaba incat mai-mai sa maronim nadragii.
Cantecul turei a fost imnul celor de la clubul Sandru Onesti, care suna cam asa "..crede-ma.....tot ce-ti doresti este sa vii pe Sandru". Refrenul asta l-am cantat in urechile lu' Vladut in cele mai lesinate momente ale lui, pe post de motivatie. Se pare ca a functioant!
Pana una-alta, mare rusinica clubului mai sus amintit pentru "marcajele de ghidaj si orientare" pe ca le-au lasat in urma concursului organizat de ei. Am facut noi munca de baieti draguti si le-am cules pe cele intalnite.

Clubul de turism si ecologie...

In varf, dincolo de ploaia care ne ameninta la orizont, pustietate si vant puternic. Ne-am bagat in refugiu unde am inghitit cate ceva, am scris in jurnalul refugiului, apoi am facut poza de varf si ne-am tirat spre casa.
 Aaaa, avertisment. In timp ce mancam, usa am lasat-o larg deschisa....si in timp ce mestecam p-acolo, o rafala puternica a izbit usa greoaie in asa hal incat daca lovea pe cineva n-ar fi avut sfarsit prea bun. Sau daca cineva avea degetele/mana pe tocul usii, in mod sigur ramanea fara. Atentie la neatentie ca dintr-o chestie aparent banala, pot ramane amintiri nu prea dulci.

Poza de varf

Din varf de Sandru, 1640 m.

 Dupa varf, a urmat lungul drum spre Bretcu/ Lemnia, caci inca nu stiam unde vom cobora. Eu aveam visul de asta iarna implinit, cand impreuna cu Cipri, n-am reusit sa ajungem sus pe varf. Macar eu mi-am luat revansa.   

Balan si Vlad

Multa munca in orice caz, pentru un munte de 1640 de metri. Venind dinspre Bretcu, calculat-am ca am parcurs, eu cu Balan si cu Vlad in jur de 40 de km fiecare. Cipri si Zamostica vreo 30. In lungul drum de intoarcere, am avut timp sa fac poze berechet caci ritmu' era scazut si-i ajungeam repede din urma pe baieti. Asa ca pe cat am putut, am admirat si pozat apusul. Zeci de cadre trase, tot atatea incadrari. E clar ca aparatul nu prea m-a ajutat, mai ales ca eu sunt adeptul pozelor nemodificate de nici un fel.

Apus peste Harghita si Repat. Si peste noi...

Cipri a pozat primavara inca existenta in Nemira

 Intunericul ne-a gasit in padure, intr-o vale imensa si destul de accidentata unde Vlad s-a taiat.
Balan piuia incontinuu si cauta traseul oportun iara eu trageam de Vlad, care ma amuza teribil....."no spune tu Postoaca, de ce-a trebuit noi sa ne bagam pe aici, spune tu....".
Intr-un final am ajuns in fundul vaii unde, dupa ceva mers i-am sunat pe baieti (care recuperasera intre timp masina din Bretcu) sa vina cu masina sa imbarce pacientul. Eu cu Balan, in ciuda orei tarzii (cam 23) si a intunericului absolut am refuzat sa urcam in masina pana n-am ajuns la asfalt. Acolo am incropit o masa cu gem de mure la esapamentul Aghizoaiei dupa care am mers spre casa. Cipri a fost sofer de datorie caci Vlad era pe alta lume. Balan a dormit la mine caci la 12 si ceva noaptea cand am ajuns acasa nu mai era nici un tren.

Seara am terminat-o la mine dupa o oala de ciorba si o bere rece. Ture faine!