Din dor de miscare - Antrenament 7500

Unde: Muntii Bucegi

Traseu: Busteni- Babele- Pestera-Omul- ref. Tiganesti-Omul- V. Cerbului-Busteni

Cine: Balan si eu

Cand: 15-16.06.2011

In asteptarea pentru marathon 7500, Balan imi propune intruna din zile sa dam o tura de recunoastere prin Bucegi. Asa, sa ne mai miscam putin. Zis si facut!
Asa ca, pomenit in gara din Brasov dupa o intarziere de mai bine de 30 de minute (intarziere datorita careia am pierdut si legatura spre Busteni), intram la Rapid sa facem niste cumparaturi.
Ajungem in Busteni cu trenul la pret minimal, asta multumita lu' Balan care s-a luptat cu nasu' si cu mafia ceferista.

Pe valea Jepilor

Nenea Balan

Si deci, ca sa n-o lungim prea mult, am urcat pe Jepii Mici. Sus pe platou am admirat ultima geana de lumina, apoi am coborat spre Pestera. Nici aici n-am zabovit prea mult, mai ales ca era noapte si nu vedeai nimic. Asa ca am pornit iarasi la deal, spre Omu pe valea Obarsiei.

Eh, aici lucrurile au inceput sa devina interesante. O luna mare si rosie pusese stapanire pe cerul instelat. Stateam cu Balan si ne uitam ca viteii la....Luna.
-Ma, oare ce-o fi patit???....ne tot intrebam. Moment in care pletosul isi aduce aminte ca auzise ceva de o eclipsa. Deci, eclipsa sau nu, sus in saua Cerbului,  era lumina ca ziua, asa ca am oprit frontalele si am mers la lumina Lunii pana spre 3 dimineata, cand am ajuns la refugiu.
Alta chestiune interesanta-observata dealtfel de Balan- e ca sus la Omu nu misca vantul. Nici macar o adiere, nici macar un freamat. Nada, zero, nimic.
Asa ca, muti de uimire ne-am plimbat in voie pe creasta ce leaga Omu de Scara, admirand valea Gaura in care razele Lunii se pierdeau.

 Cum am luat bagaj minim, n-am avut la noi decat 2 folii de supravietuire si un sac de dormit, in care ne-am inghesuit amandoi. Rucsacii i-am golit si i-am bagat sub spate iara ce-a mai ramas sub cap. Dupa spusele lui Balan, toata noaptea am fost un adevarat invadator si asta pentru ca l-am lasat ba fara sac de dormit, ba rucsacul lui era sub salele mele iara rucsacul meu era pe post de perna, ba il dadusem jos de pe folia de supravietuire. Dimineata ne-am trezit putin amortiti, cu o oaresce lene in noi. Desi ceasul a sunat la 6, numai pe la 9 am deschis usa refugiului dupa care ne-am postat la un Soare cu dinti admirand indelung creasta Craiului.

refugiul Tiganesti

valea Tiganesti

De la Scara inspre Omu

Pe la 11 ne-am pus in miscare, am urcat inapoi la Omu unde, expres am evitat sa facem poza de grup. Cica ca sa avem motivatie sa mai urcam inca o data. Din Omu am coborat pe valea Cerbului, pe care am si alergat. In poiana Costilei am luat-o pe o scurtatura menita sa ne scoata direct la Gura Diham. Doar ca ne-a scos intr-un soi de versant foarte accidentat pe care am pierdut ceva vreme pana l-am putut cobora. Ulterior s-a dovedit ca am intrat bine pe scurtatura, incurcandu-ne la o trecere peste parau. Ajunsi la Diham eu am hotarat sa bat retragerea din cauza faptului ca pierdusem mult timp iara dimineata urmatoare plecam la nunta, in marele sat numit Bucuresti. Si deci, n-am mai fi avut timp sa urcam Bucsoiul si sa coboram, fara sa fortam nota la modul barbar. Balan nu vroia nici in ruptul capului sa renunte, asa ca i-am pasat restul de mancare pe care o mai aveam. Si ca totul sa fie complet, s-a futut si aparatul foto. Asa ca, cu ultimele lui suflari (ale aparatului) am facut o poza in stil cocalaristic.

Coca-loca style

 Desi n-am mai recunoscut nimanui, cand a plecat il priveam cu ochii inlacrimati de-a binelea. L-am privit indelung cum s-a indepartat, pana ce-a disparut in umbra deasa a padurii. Cuprins de profunde remuscari, am plecat si eu incetisor spre Busteni. La fiecare 20 de metri ma intorcem si priveam sus spre inaltimile Bucegilor si ma gandeam la Balan. De ce n-am mers cu el? De ce l-am lasat sa lupte singur cu salbaticia Bucsoiului? Daca pateste ceva si eu nu sunt acolo? ........eram pe stradutele din Busteni cand inca ma incerca gandul de a ma duce dupa el, s-o dovedim impreuna. Pana la urma gandurile pozitive si faptul ca am incredere in el m-au convins ca se va descurca. Nu voiam insa sa fiu egoist, au patit-o altii mai mari ca el in munti mult mai mici/mai putini periculosi.
No dar, in scurt timp ma suna, ca e bine si ca e aproape de varf dar nu va mai petrece nici el o noapte sus la inaltime ci va alerga ( ca nebunul as preciza) pana-n Predeal. Prilej numa' bun pentru mine de-a ma bucura de ultimii bani din buzunar. Evident, i-am investit intr-o bere rece la o terasa (a se citi bodega) cu privire directa spre inaltimile Bucegilor.

Dupa destula asteptare, a aparut si trenul cu care am ajuns intr-un tarziu la Brasov, apoi cu maxi-ul acasa.
 Din ciclul "Gandesc deci exist", mi-am adus aminte de un citat vechi (da' bun), care zice ca "retragerea nu este fugă şi aşteptarea nu este prudenţă, atunci când primejdia este mai mare decât speranţa.", alaturi de-o melodie draguta.

Ture faine sa aveti!

PS: si povestea camaradului: aici