Hoinari prin trecut - Maraton Apuseni

Când: 07.07.2012

Unde: Munții Apuseni, stațiunea Muntele Băișorii

Scop: Maratonul  Apusenilor

Să încep cu începutul. Evenimentul sportiv cel mai bine organizat din câte mi-au fost date să cunosc. Punct. Datorită faptului că weekendul precedent concursului cunoscusem o mică parte din minunata lume a Apusenilor, era un eveniment pe care nu trebuia să-l ratez nicicum.

S-a făcut așadar ca ziua de joi să mă prindă căutând ceva cu ce să ajung acolo. Am dat apoi de Diana și Petru care s-au oferit să mă ia la ei în mașină, și cărora le mulțumesc din suflet cu această ocazie. Așa că, vineri după-masă mă găseam prin Brașov, alergând ca nebunul pentru a nu rata ora de plecare. Exceptând faptul că era să mă pălească un șmecheraș cu bolidu`, am ajuns la timp și astfel, pe la ora 18 plecam spre dragii Apuseni în compania Dianei, a lui Petru și a lui Eugen.
Ajunși acolo spre miezul nopții, am montat cortul cu Eugen, apoi ne-am băgat la somn, dimineața fiind startul mult-așteptat.
S-a făcut și dimineață. Zeii ploilor, cărora mă rugasem atât de disperat se pare că nu m-au ascultat. În locul ploilor mult dorite, pe cer se afișează un Soare cu dinți. Deja parcă pot prevede cum va fi...
Între timp, lumea începe să roiască în jurul porții de start, fiecare căutându-și locul. Mă postez și eu, de data asta în față și numai ce mă pomenesc numărând cu voce tare ultimele clipe dinaintea startului.

Forfota dinaintea startului

Get ready...

Prima bucată de după start e un forestier în urcare. Soarele deocamdată e destul de blând și totul decurge de minune. De la km 6, temerea mea cea mai mare, respectiv genunchiul, începe să prindă contur. Pas după pas durerea parcă devine mai intensă, iară eu trebuie să strâng tot mai tare din dinți. Între timp am aflat, discutând cu Radu Milea, că sufăr de sindrom iliotibial. O afecțiune deloc gravă, dar care poate durea al naibii de tare. Totodată e frecvent întâlnită printre alergăreții montani, și nu numai. După alte cercetări am aflat că remediul constă în repaus, exerciții de întindere și fortificare a tendonului în cauză. De operat se operează în condiții foarte rare.

Așadar, cum Soarele și căldura n-ar fi de ajuns, acuma mă doare și genunchiul. Ceea ce mă ține totuși în priză e ritmul destul de bun pe care reușesc să îl am.

Timpul trece, la fel și kilometrii. Apa îmi curge șiroaie în ochi, inima bate mai să spargă cutia toracică iar capul stă să bubuie dacă mai stau mult prin Soare. Trec și prin puncte de revitalizare unde reușesc efectiv să „torn” în mine, ca într-un bidon spart, pahare cu izotonice și apă. Apoi pepenele, e o binecuvântare. E incredibil cum lucruri simple, cum ar fi un pepene de 10 lei, te repun pe picioare. Te agăți de ele, de gustul lor, și le bagi în tine de parcă acuma le-ai gusta prima oară. Sau ultima.

Profitând de orice ocazie pentru a mă răcori

Puțin peste jumătatea cursei mă așteaptă un nou punct de revitalizare. Mă uit la ceas și sunt sub 2 ore cu ceva. Aproape nu îmi vine a crede,căci eu obișnuiesc să alerg bine în partea a doua a cursei. Adică se dă startul, iară mie parcă îmi trebuiesc câtiva km buni ca să mă auto-dumiresc. Ce caut eu aici, ce vreau defapt de la cursa asta și altele. Apoi, ca printr-un miracol, picioarele încep să alerge singure într-un ritm menit să mulțumească creierul, la final. De parcă procesul ăsta nici nu s-ar întâmpla invers...
Dar acuma asta contează mai puțin, timpul meu e bunicel și mă simt bine. Oamenii din posturi, de o amabilitate incredibilă, parcă sar pe tine. Îți umplu bidoanele, îți bagă mâncare în gură și dacă ar putea, ar și mesteca-o în locul tău, îți fac duș cu bidonul, dau informații super detaliate despre ce și cât mai e, te aplaudă, te încurajează....ceva de nedescris ce senzație faină aveai după ce treceai printr-un post d-ăsta.

Hoinari prin trecut

Odată cu kilometrii se succed și peisajele. Pitorești, mirifice. Parcă alerg într-o altă lume. Una în care timpul parcă s-a oprit acum multă vreme. Casele parcă sunt crescute direct din pajiștile cu mii de flori multicolore.
Aici parcă factorul antropic nu există, de parcă totul a fost creat deodată și în strânsă legătură. Adică lumea satului și cea a cadrului natural, e una singură. Lumea Apusenilor.

Alerg și mă minunez, apoi...începe și urcarea „cea mare”. Urcușul și Soarele parcă mă sorb de orice urmă de putere rămasă. Ajung și la niște stâncăraie, unde erau montate niște corzi. Ehhh, aici am crezut că a căzut cerul pe mine. Stâncile ultra-încinse de astrul zilei dogorau căldură mai ceva ca un cuptor iar nenea Soare îmi bătea exact în cap. Momente bune am impresia că sunt in iad. Ochii-mi sunt inundați de șiroaie de transpirație, care mai și ustură ca naiba. Mă adun, mă motivez. Îmi imaginez ce ar fi dacă aș fi respectat planul și m-aș fi dus la Ironman, în Ungaria. Acolo căldura câmpiei trebuie să te tâmpească. E clar că nimeni nu e imun la căldură, dar eu-s covăsnean. Prieten cu frigul și cu „umbra”. Genul de om care la minus zece grade pune o bluză pe el.
Cu greu mă adun și termin de urcat panta abruptă. Ieșind din pădure, mă răcoresc cu apă proaspătă oferită de unul dintre arbitrii. Apoi mă amuz de calmul tipic ardelenesc.

Discuție:
Eu: „-Mai e mult din urcuș?”
Arbitru: „-No, dragă prietene....vezi tu acolo, sus în deal, copacul `cela?
              -No, când ajungi acolo, o sa vezi că poteca merge către deapta. Ș-apăi o urmezi. Și mai mergi acolo, nu mult. Intri într-o pădure, și după ce o traversezi, ajungi pe o pajiște. No, și după ce-ai ajuns acolo, numai cobori”.

Am plecat din post amuzându-mă (în sens bun, desigur) de amabilitatea și calmul omului. Și totodată cu gândul la coborârea aia. La finalul coborârii am avut plăcuta surpriză de a mă întâlni cu domnul Mititeanu. L-am salutat, m-a întreabat cum mă cheamă, ne-am strâns mâna, apoi am pornit mai departe.

Vine ploaia, bine-mi pare

Ș-am tot alergat, mai tare și mai încet, după cum mă ținea. Spre finalul cursei, zeii m-au ascultat și s-a pus de o ploaie. Și ce ploaie mon`cher. Ultimii 5 km din cursă i-am făcut printre tunete și fulgere, ploaie și vânt. Am trecut linia de finish ud până-n măduva oaselor și răcorit de-a binelea.

Am terminat cursa, cu o ușoară dezamăgire. 5h 08m, locul 11 la categorie si 35 la Open. Cu puțină voință, câteva grade în minus și mai ales un genunchi funcțional aș fi putut coborâ lejer la 4:30. Dar să nu căutăm scuze, în fond.
Țin totodată să felicit fiecare competitor, maratonist sau semi-maratonist, care a reușit să termine cursa pe toropeala aia. După un mic calcul, am băgat în mine cam 4,5-5 litri de diverse zemuri. De consumat, probabil am consumat și mai mult. După finish s-a oprit și ploaia, a revenit și voia bună. Guyaș super bun, 3 foto-prezentari foarte frumoase (Apuseni - Dia Somogyi, expediția pe Kangchenjunga a lui Adi Vălean și un soi de ultramaraton pe mai multe zile în Tibet, (să-mi fie iertat, am uitat numele băiatului). A urmat apoi premierea și un chef foarte fain în curtea pensiunii,  stropit cu multă bere gratis oferită de organizatori.

Puțină distracție nu strică

 După un somn similar cu cel al ursului de cavernă, dimineață ne-am trezit cu chiu cu vai, pe la 9. Am făcut bagajele, apoi am luat direcția județelor Brașov-Covasna. Și pentru că suntem sportivi, am zis ca spre casă să intrăm și la salina Turda. Asta după ce văzusem niște poze foarte faine despre ce și cum arată...

Pe unul din coridoare

Ne-am plimbat prin toată salina, evident că pe jos. Lifturile-s pentru puturoși. Am rămas plăcut surprinși de ce frumos e aranjat, prețul de 15 lei intrarea fiind foarte ok.

Just relaxing...

Parcă-i pe altă planetă

Poză de grup cu Petru și Diana Mândreanu, Eugen Taraș și Andrei Poștoacă. Adică eu

Spre casă am mai tras în Sighișoara la o bere rece. Spre seară eram acasă, la o poveste cu covalpiniștii mei.
Concluzia a rămas în felul următor: un eveniment și o organizare deosebită, într-o locație deosebită. Felicitările noastre tuturor celor care au făcut posibil acest eveniment, să avem parte de cât mai multe ediții.


Ture faine, răcoroase!