Unde: Munții Bucegi
Cine: Cipri, Daniela, Raluca, Irina, Bogdan, Dan și eu, Andrei Poștoacă.
Cum anul trecut ne-am întors acasă cu un eșec aproape răsunător, anul ăsta trebuia luată revanșa. Față de concurs în sine, față de toată lumea și nu în ultimul rând, față de noi. Dan a ales împreună cu Bogdan tura de hobby, eu în schimb am ținut cu tot dinadinsul să fac proba lungă.
Deși n-am avut coechipier. Asta din cauză că ba m-am câcâit eu, ba s-au câcâit alții. Așa se face că m-am afișat singur la start, spre mirarea tuturor. Asaltat de tot felul de întrebări sictiritoare de genul: „da` unde ți-e numărul”, „unde ți-e partenerul/cu cine participi” și până la „ești nebun să faci traseul singur” abia am așteptat să luăm startul.
Știu prea bine cine sunt, ce vreau și ce am de făcut. Așa că lăsați-mă-n pielea mea pace...
Și deci am luat și startul...Scopul? Maxim 24 de ore și încercarea (măcar ca idee) de a nu mă rupe tare, mai ales că, concurez pentru sufletul meu. Temerea cea mare: jigodia aia de sindrom iliotibial, care m-a tot futut vara asta.
Plec ușurel. Până-n primul post alerg continuu, apa curge șiroaie, abia țin ochii deschiși. Mă simt foarte bine singur, nu trebuie să mă sincronizez cu nimeni. Vorba aia, orice parte rea are și o parte bună. Depinde numai de tine dacă ai ochi s-o vezi...
|
 |
| Mersi fain Andrada de poze |
 |
| Și încă o dată |
Depăsesc și sunt depășit. Evit cât se poate să alerg la vale căci mi-e frică de blestemul tendonului. Ajung jos in CP2, apoi pornesc rapid pe urcușul către Piatra Arsă. Ajung sus în mai puțin de o oră, i-au apă, apoi direcția Bușteni prin Jepii Mari.
Nici n-apuc să mă bucur de coborâre că începe. La început tot mai surd, apoi crud de tot.
Deasupra mea se adună, dintr-o mișcare toți sfinții ortodocși, catolici, musulmani, tibetani, protestanți, penticostali, martori a lu` Iehova ș-a Apocalipsei, sfinți teroriști, faraoni, Mao Zedong și toată suflarea de idoli care există pe lumea asta. Îi bag și îi scot pe toate părțile....trec unii pe lângă mine și se uită de parcă au văzut-o pe Mama Răniților. E haios să dai de unul care înjură de sfinți și se vaită de durere în mijlocul unei mări de jnepeni, îl vezi că e la concurs dar.... n-are număr și nici partener. Chiar și eu mă amuz de situație ca un copil prostănac cu minte cât a unui cal e lemn.
În fine, cobor încet, mi-a trecut orice chef de concurs. Mă tot motivez că poate trece, că una, că alta. Ajuns jos mă iau la taclale cu gagicile din post....Vine multă lume praf. Unii psihic, alții cu entorse, alții cu burta....
După o vreme vine și Cornel Spiridon cu care o luăm în sus pe Jepii Mici. Ceva horror a fost urcarea pe vale. Oameni bolnavi, unii își varsă mațele, alții de cacă pe ei. Dăm și de mult-vestiții polonezi, aproape leșinați. Le-am da calciu și magneziu dar n-avem. Cornel îi tot motivează.
Urcarea merge blană, nu simt oboseală, nu simt nimic. Pufăim în sus ca 2 locomotive și cu tot timpul pierdut suntem sus în mai puțin de 2 ore.
.......stau jos pe una din serpentinele din capul văii așteptându-l pe Cornel să se pișe. Ceasul arată 1 jumate noaptea. Șed deasupra văii la 2000 de metri și privesc în jos cum zeci de frontale umplu valea adâncă. E foarte frumos, dar știu că în același timp, fiecare luminiță d-aia e un punct de suferință. Și de voință. Tot stau și încerc să mă dumiresc, ce-i determină pe oamenii ăștia -și implicit pe mine- să nu stea acasă. Mi-am pus de multe ori întrebarea....Oare „noi” suntem oameni normali? Și primul răspuns-întrebare care îmi vine în minte e „definește ce înseamnă <normal>?” E foarte greu de explicat, asta dacă poate exista un mod obiectiv pentru a o face. E clar că pentru fiecare om noțiunea de „normal” are altă semnificație, impusă în general, cred eu, de multitudinea valorilor spirituale, morale și fizice pe care un individ le posedă, la un moment dat. Și zic la un moment dat, căci totalitatea convingerilor, cunoștiițelor și aptitudinilor e variabilă în timp, dar deschisă spre infinit. Sau ca să prezint teoria în stil restrâns (pe ideea <less in more>) am putea concluziona că omul cât trăiește învață. Cu mențiunea că în primul rând, trebuie să vrea asta.
Și ca să terminăm cu bătutut câmpiilor, am ajuns rapid la Babele unde Andrei și Oana ne-au primit cu brațele deschise. Aici n-am stat mai deloc căci Cornel era tăiat ca maioneza. Am început să coborâm către CP6, Padina. A fost cea mai nașpetă coborâre care mi-a fost dat să fac de ceva vreme încoace. Dacă în sus sau pe plat nu simțeam durere, la vale am zis că ajung jos și îmi tai piciorul. Bașca că am mai coborât o oră bună...în tabără am mai stat la o bere, apoi somn.
Dimineață ne-am trezit devreme căci Bogdan și Dan aveau startul le proba scurta.
 |
| Dar nu pricep, unde-i graba?....startul la proba scurta |
 |
| Irina somnoroasă |
După startul băieților, unii au stat p-afară, unii au mai dormit. Apoi pe la 9 fetele au pornit în sus spre Omu, pentru a aștepta băieții din urcarea de pe Bucșoiu-Omu. Eu cu Cipri am mai tras de timp, apoi am luat și noi aceeași direcție. Evident, tradiția de anul trecut a rămas să urc în picioarele goale. Ceea ce am și respectat că dehhh, tradiția e tradiție.
 |
| Tabăra rămâne în urmă |
În drum spre vârf și pe vârf ne-am întalnit cu multă lume bună. Unii abandonați ca noi, alții pe post de echipă tehnică, alții ca spectatori...
 |
| Poză de vârf |
 |
| Valea Cerbului |
 |
| ...cu Irina |
 |
| Finish pentru echipa Covalpinului |
 |
| Elevii și antrenorul |
 |
| Milky way |
A urmat apoi o seară relaxantă și un somn și mai și. A doua zi ne-am trezit, ș-am stat....ș-am tot stat. Bogdăniciul a gătit o super-fasolică cu care ne-am delectat burțile.
 |
| Ciufutisme de dimineață |
 |
| Irinuca fată bună |
 |
| ...și maestrul bucătar |
Ne-am relaxat apoi cu bere, festivitate de premiere și mini-excursie la Pestera Ialomicioara. După peșteră ne-am delectat cu puțină sălbăticie pură, urcând înapoi în tabără pe cursul Ialomiței
 |
| Aloooo, domnu` ??!!! Nu mai molestați vaca, vă rog frumos |
 |
| Wild wild west |
A urmat apoi diverse băi de răcorire și liniștire a hormonilor, frustrărilor, temperaturilor, etc în apa rece ca gheața.
 |
| Mă distrez bine de unul singur :)))) |
 |
| O superbie de poză reușită de Cipri |
 |
| Și o vale răcoroasă |
Ne-am tot distrat cu tot felul de treceri spectaculoase, ba pe bușteni suspendați, ba pe pietre lunecoase. Dar trecerea de mai jos, trebuie să recunosc, e senzațională. Păi se poate să facem firma de râs?
 |
| Culmea gentlemantismului. Covăsnean. |
 |
| Hopa-șa |
 |
| V-am spus eu ?! |
PS: felicitările mele lu` taica Bălan și lui Nușu pentru bine-meritatul loc 1 pe care l-au ocupat. Totodată, aceleași felicitări tuturor celor care au luat startul și au terminat concursul, clubului și voluntarilor CPNT care au făcut posibilă toată mișcarea asta, mamei mele care m-a susținut, sfântului Petru pentru că n-a plouat, vecinului de la 3, gagicii simpatice din blocul de vis-a-vis care mă bine-dispune mereu ( o yeah, la naiba), ministrului de finanțe al Republicii Congo, minerilor din valea Jiului etc, etc.
O vară răcoroasă, vă doresc!
